Frica de a reveni în Moldova

Au trecut trei ani de când am plecat din Moldova. Parcă mai ieri închideam barurile din centru şi credeam că dacă nu merg la Yard Sale, Tipografie 5 sau Cocos nu-s om cumsecade. Hipster, aha… Tusofşic, aha… Prost mai eram.
În momentul în care am decis să plec, am avut de luptat cu Frica: de eşec, de sărăcie, de foame, de despărţiri, de realitate dură, de realitate falsă, de job la care nu mă duce capul… Înspăimântătoare gânduri care îţi împânzesc mintea şi te ţin într-o stare permanentă de adrenaline rush. Frica e motoraşul care m-a făcut să rezist, să dau cu pumnul în masă şi să spun “nu, nu mă dau bătut!”.
Trece timpul. Sărăcia, foamea, despărţirile, realitatea dură, realitatea falsă, jobul la care nu te duce capul – toate s-au întâmplat. Se lasă încet liniştea în casă şi în minte. Mergi în vacanţă, îţi iei maşină, te îndrăgosteşti, te însori, îţi iei un câine, după care încă unul. Iaca-iaca şi eşti fericit. Şi totuşi o altă frică se coace în tine. O frică mai straşnică decât toate celelalte frici: frica de a te întoarce acasă.
Cum s-au schimbat lucurile în trei ani? Cui să îi scriu? Cine va mai ţine minte că am prietenit cândva? Cum se numeşte strada ceea pe care era magazinul cutare? Dar Dacia belaia tot vine în 2 minuţe?
Dar mama s-a schimbat? A îmbătrânit? Cum să pari puternic şi să nu pufneşti deodată în plâns? Cum să vorbeşti cu sora pe care ai lăsat-o copilă, iar acum femeie matură cu universitatea terminată şi mutată cu iubitul ei? Se mai permite să îi ceri bunicii să te culci în poalele ei şi să o rogi să îţi netezească părul?
Oare mă voi simţi străin în propria ţară, încă unul venit de la zarabotcă? Oare locurile în care petreceam ore şi zile întregi vor avea acelaşi farmec? Oare soţia va fi încântată de ce vede şi aude? Oare mai are sens de venit înapoi sau mai bine să o conving pe mama să se mute la noi? Oare nu-s prea multe întrebări?
Am vrut să revin vara asta. Nu sunt gata. We’ll just have to take a raincheck…

Diferențele americane

Americanii pe vremea când încă erau englezi, francezi, olandezi și spanioli au hotărât să schimbe radical totul odată stabiliți peste ocean. Probabil într-o seară răcoritoare de septembrie, cu un cinzeac de rom de cea mai proastă calitate și cu o boală transmisibilă sexual proaspăt aninată, omul de știință stabilit pe continentul lui Columb o zis: davai să facem schimbări. Așadar hai să vă prezint niște diferențe dintre noi, mintea europeanului de pe urmă și cea a americanului.

  1. Taxele 

Noi suntem obișnuiți ca prețul de pe etichetă să fie cel final, taxele fiind incluse. Din păcate în SUA într-adevăr ai nevoie de acele lecții de matematică. Oricărui produs, fel de mâncare în restaurante și chiar în taxi i se adaugă un procentaj diferit de taxe. Și acesta diferă în funcție de county (raion) și stat. Uneori trebuie să adaugi toate trei tipuri de taxe: local (oraș sau county), state tax și într-un final taxa federală. Cu alte cuvinte, dacă e scris că te costă 100$, vei avea de plătit la casă approx 110-115$. Amăgeală nu șagă.

2. Tipsuri

Chelneri, busseri, bariste, taxi, electrician, asistentul din veceurile restaurantelor, doorman sau frizerii sunt doar câteva meserii care trăiesc doar din tipsuri. Iar sistemul e destul de încurcat. În unele localuri ți se va propune un procentaj fix la alegere: 10%-15%-25%. Dacă suma pe care trebuie să o plătești e mică, trebuie să îi dai măcar 2-3$ de dragul serviciilor de câteva secunde sau minute care ți-au fost prestate. Acest proces e atât de complicat, încât oamenii se împart în două categorii: tipperi buni și tipperi proști. Dacă faci parte din a doua categorie, foarte probabil ca fata cu care ai ieșit la cafea să nu mai iasă cu tine niciodată. Și cum în SUA lucrurile sunt explicate ca pentru proști, pe internet găsești o groază de articole despre cum să dai tipsuri ca la carte.

3. Mașinile

Dacă ai mașină mică în SUA ori ești gay ori bătrân ori hipster. Americanii o au cu mașinile enorme: pick up trucks, SUV-uri, sedanuri model L. Unii merg până la extreme și le mai și ridică suspensia pentru a adăuga roți mari. Un alt detaliu important e și vârsta mașinilor. Dacă ești pe freeway și vezi mașini gen Mercury, Ford Crown Victoria, Honda Civic sau Chrysler van ai grijă. În principiu, dacă mașina pare a fi mai veche de 7-10 ani, atunci la volan cu siguranță se află o persoană care a) conduce prost b)e foarte agresivă c)ignoră semnele de circulație sau regulile de bun simț d)ar primi mare plăcere dacă ar lua niscaiva vieți cu ea. Așa că grijă mare, odată ce vezi un automobil mai vechi, încearcă să-l depășești cât mai repede.

Deocamdată mă opresc aici. Data viitoare voi scrie despre felul în care lucrează chiria, sistemul de asigurare și multe alte bunătățuri.

Poșta Moldovei – cea mai poștă dintre poște

Toți cei care sunt peste hotarele țării vor da afirmativ din cap dacă îi întrebi a întârziat vreodată Poșta Moldovei. Știu că astăzi pe toți vă preocupă cei 50 și ceva de derbedei care au lipsit din Parlament, dar pe mine mă frământă anume această instituție foarte disfuncțională  de stat.

De când sunt în America, mama îmi trimite câte un pachet cam o dată la 3-4 luni. Fie că am nevoie de medicamente care într-adevăr tratează, fie ea decide că mi-e dor de bomboanele Bucuria, de fiecare dată trebuie să trecem prin Poșta Moldovei. Pentru că nici FedEx, nici UPS, nici TNT, nici măcar Pocitalion Pecikin nu primesc asemenea conținut în pachetele lor.

Poșta Moldovei este o instituție modernă, cu tracking disponibil nu la numărul de telefon al babelor-care-urăsc-curioșii, dar chiar pe siteul ei; și este chiar și în engleză. Anyway, trackingul lor este fix deloc efectiv. De fiecare dată mi-a scris doar: pachet recepționat, pachet trimis. Punct. Amin. Aleluia. Unde e, ce face – nu e treaba lor. Iar sloganul lor scrie frumos și sobru alb pe albastru: Timpul înseamnă bani! Chiar și americanii spun, când îi sun pe ei, că Poșta Moldovei are un sistem defect ce nu le permite ăstora de aici să găsească pachetul.

Acum o lună am cumpărat o carte a bunului meu profesor, mentor, fost șef și prieten, Igor Guzun. Cartea Vinil o puteți cumpăra pe Bestseller.md. După ce am îndeplinit toți pașii și am achitat procedura de livrare + cartea, mi s-a promis că va fi pe loc în 3 săptămâni. Au trecut, evident, mai mult de atât. Precizez, nu e vina site-ului, deși cred că ar fi bine să-și schimbe providerul de servicii poștale.

Azi am decis să verific tracking numberul.

Douăzeci și trei de zile au trecut, iar cartea mea călătorește prin lume. Poșta Moldovei, spasibo. Iar eu aștept.

PS

Pachetele spre Moldova pot fi ușor trimise din Chicago, Philly, NYC și costă doar 4 dolari per kg, care include livrare în md și devămare. Mai comod și rapid ca la Etalea.

Mai am un singur dor – Moldova.

Mi-a fost atât de greu să plec din Moldova…

Problemele, guvernele, cayennele le-am lăsat fără nicio remuşcare. Chiar mi-a stat mai bine să ştiu că aceste poveri nu le voi mai avea în bagajele mele. Cum spunea azi Nata sau Doina câteva zile în urmă, până la urmă nu ei reprezintă Moldova din interiorul nostru. Nu merită ţărişoara asta să i se spună vorbe urâte din cauza unor derbedei.

Fiind la peste 10 mii de km distanţă, cu siguranţă vei crede că n-am de ce să mă înşir cu ideile mele de trădător de patrie. Şi am să fiu sincer: încă nu ştiu care este patria mea, dar cu siguranţă Moldova este marele meu amor. Fie că e vorba de cristalinul lac de la Costeşti-Stânca sau de peisajele parcă rupte din poveşti ale lacului Beleu; de dealul Zghiharea ce veghează voinic deasupra Nisporeniului sau apusul magic de la Molovata – orice hectar de pământ parcă are ce să-ţi povestească. Mă rog, aşa s-a întâmplat că folclorul nostru e mai mult bazat pe acceptarea morţii, decât pe răzbunarea duşmanilor, dar nu noi ne-am ales felul de a fi.

Uneori, când nu mă vede şi aude nimeni, deschid youtube şi caut piese ale trupei de jazz Trigon, dansuri ale ansamblului Joc sau solo-uri de vioară ale lui Nicolae Botgros. Alteori am norocul şi ocazia de a le arăta americanilor, care admiră imaginile şi sunetul ca nişte copii vrăjiţi de magicieni. De ce? Da’ nu contează motivul, important e că pentru ei Moldova e ca Disneyland pentru noi – ceva departe, unic şi cu multe mistere.

Recunosc, nu sunt poate cel mai bun cetăţean al acestei ţări. Poate pentru că am crescut în perioade când lumea îşi tot schimba vectorii, liderii şi culorile, iar noi, generaţia de până la Independenţă am ajuns una confuză. Poate pentru că sunt încă prea imatur şi rebel ca să accept anumite compromisuri. Sentimentul de duioşie faţă de Moldova nu-l voi pierde, însă, niciodată. Şi când o să am copii care vor fi americani sau chilieni sau japonezi, o să le povestesc despre Moldova aşa cum unii părinţi o fac despre Peter Pan şi Alba ca Zăpada.

La mulţi ani, Moldova!