Despre orientarea sexuala a Maiei Sandu in opinia lui Corneliu Gandrabur.

Salut Cornel, iti scriu eu, adica Ea, stii ce de iti scriu? ca putini au onoarea asta, iti scriu pentru ca ai cam caca  dat-o-n bara. Cred ca dupa tine o sa ma gandesc serios la o rubrica de sfaturi pentru cei care o dau in bara, nu de alta dar asculta atent ce zic aici, sa stii ca am facut asta pentru oameni care au incurcat farfuriile mai tare decat tine.

Acum, tu ieri ai scris un articol. As pune link pe articol dar nu pot, si stii de ce nu pot? pentru ca ai sters articolul. Si nu e bine, nu e bine pentru ca atunci cand eram mici tii minte ce ne zicea mama cand spargeam ceva? ca trebuie sa ne asumam, nu sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic dupa ce bagam cioburile repede-repede sub covor.

Bine, ideea principala de fapt era ca trebuie sa ne uitam sub picioare, idee care in viata urma sa ne sugereze ca inainte sa vorbesti gandesti, inainte sa scrii recitesti iar cand scrii ceva dragul meu, pai iti asumi. Mai ales daca te numesti blogger si nu iti scrii in jurnalul cu hello kitty inainte de culcare, mai ales daca stii ca ai macar si 4 cititori care intra constant. Fii atent la cuvantul asta – A-su-ma-re.
De aici si titlulul acestei postari, care este fix titlul pe care l-ai pus tu in ochii majoritatii. Sau ma rog, poate subtitlu – iar titlul era ceva de genul ” vreau sinucidere sociala si pentru asta atac pe cel putin doua teme dureroase – orientare sexuala si Maia Sandu.”

Bine, nu zic ca nu s-ar putea intampla oricui, cu totii mai zicem rah  tampenii cateodata si nu le gandim pana la capat, sincer iti zic ca daca as fi fost in situatia ta as fi facut acelasi lucru, as fi sters articolul repede-repede si m-as fi rugat ca nimeni sa nu fi dovedit sa-i faca print screen. Dar oooops.

Nu cred ca totusi as fi putut fi in locul tau, incercam sa empatizez. Si uite si print screen-ul. 

300+ de like-uri si cateva zeci de share-uri mai tarziu, ( undeva citisem ca ai zis ca ti s-a spart contul, sper, tare sper ca nu ai zis asta, nu stiu – nu dau cu pietre, subliniez doar) – si cateva ore mai tarziu, Cornel se hotaraste sa-si ceara scuze. Cu tot cu un textulet la pachet – dar va zic sincer ca nu am citit pentru ca avea sa-mi afecteze ceea ce urmeaza sa zic. O sa vin cu un update referitor la textulet. Fara link ca nu sunt generator de trafic pentru oameni care nu-si asuma.

De unde sa incep? Stiu, uite, o sa incep spunandu-ti ca sunt calificata pe scuze, damage control si imagine publica. Trebuia sa invat ceva util din mediul inconjurator la plictiseala si cativa ani mai tarziu chiar am devenit si calificata – dar destul despre mine, doar ma recomandam ca sa nu zici ca nu sunt persoana competenta pentru sfaturi.

Cornel, sincer iti spun ca nu ai ales cea mai buna metoda.
Noh, asta cu procedatul corect e generator de si mai multa ura. Sa iti ceri scuze de la toti – pentru ce? puiule, omul de la care ar trebui sa iti ceri scuze este chiar omul despre care ai scris. Bine, pe ea probabil o doare-n varful pantofului, dar cred ca intelegi ce zic aici.

Acum, o sa iti fac un mic ghid de iesire din cacat. Urmareste aici optiunile si ce ar trebui sa fi facut.

0. Undeva o sa trebuiasca sa strecori faptul ca nu ai recitit, ai postat pe fuga, ai scris in adrenalina sublima al inspirationalului divin  graba si fara sa recitesti cu ochi critic.

  1. Orice text este interpretabil. Orice vorba este interpretabila. Cu parere de rau inafara de ce a postat Cristian nu stiu ce ai mai scris, nu stiu cine esti.  Am inteles ca bloger, prin urmare ar trebui sa stii asta – si  repet – orice poate deveni interpretabil. Mai ales un text atat de suav despre orientare sexuala, coaie si sub cearceafuri. Deci cel mai usor pentru tine ar fi fost sa iti asumi subtil pozitia ” eu aveam in vedere un pic alt-ceva, dar dupa ce am vazut primele reactii am hotarat sa rescriu pentru a nu crea o imagine gresita asupra intentiei mele.”
  2. Dupa ce spui subtil ca poate nu ai fost inteles – poate nu te-ai exprimat corect, treci la pasul doi : lamurirea. Si aici vine vesnica si salvatoarea eticheta de PAMFLET. Mai adaugi pe alocuri cuvantul ironizare, putin sarcasm si poate, daca vrei, sugerezi ca loveai putin si in ignorantii care neaga drepturile minoritatilor sexuale – prin sarcasm fin desigur – si faci un terci despre cum ai vrut tu un text foarte profund pe care poate, poate nu l-ai scris asa cum il aveai in cap. Si asta pentru caaaaa….
  3. Pentru ca cu totii suntem oameni, si cu totii gresim. Punctul 3 e foarte si extrem de necesar, trebuie sa faci oamenii sa se identifice cu tine, sa empatizeze, dupa ce le-ai sugerat ca poate nu au citit destul de adanc textul DAR TOTUSI DIN VINA TA pentru ca nu ai stiut sa te exprimi asa cum poate ca ai fi vrut, pai dupa asta numaidecat trebuie sa faci apel la empatie, la greseli pe  care le facem cu totii,   dar  cu toate astea, si aici dramatic numaidecat subiniezi ca iti asumi. Bine, tu ai sters postarea, dar asta deja ai motivat-o in punctul 1 parca, deci acum zici ca ai facut o greseala, ca toti oameni, cu totii gresim, iti pare rau pentru impresie si mesajul gresit transmis, dupa care…
  4. Capul jos, regret si ” nu stiu ce a fost in capul meu”. Adica ne intoarcem putin la punctul 0 – urmareste aici putin firul logic – deci dupa ce zici ca a fost o greseala, ca (,) cu totii gresim si ca iti pare rau de faptul ca textul a transmis mesajul gresit, le amintesti putin oamenilor ca de fapt prima greseala – greseala capitala – a fost ca in toata hora aceea de emotii ( fii pregatit sa ai explicatie pentru starea de hora de emotii) nu ai recitit, nu te-ai uitat cu ochi critic la text,  nu ai verificat daca ai transmis mesajul corect.
  5.  si la sfarsit, da, aici vine partea cu scuze.                                                                          Stii cui? Maiei. Dupa ce subliniezi ca sigur pentru ea nu conteaza nici primul nici al doilea text, dar tu desi poate nu mereu de acord cu ceea ce zice si face totusi o respecti ca persoana si in nici un caz nu ai fi vrut sa ii aduci jigniri personale, iar pentru asta iti asumi greseala si iti ceri scuze. Dupa care – da – aici e momentul magic in care iti ceri scuze si oamenilor care ti-au transmis suav ca esti idiot, le spui ca meriti fiecare mesaj in parte pentru ca si tu ai fi reactionat fix-la-fel si ca, ghici ce? da, din nou iti ceri scuze.
  6. Bonus – la sfarsit reasiguri lumea ca pe viitor vei citi cu grija, vei reciti si vei evita publicarea textului ce poate fi interpretat sau nu e evidentiai drept a fi un pamflet, poti sa iti versi si putina apa rece in cap aruncand si un ” voi reconsidera si maniera mea de a pamfletiza, poate nu e abordarea care imi pune in valoare ideile.” Da, da, uneori trebuie sa faci oamenii sa creada ca ti-ai invatat lectia si sa-i programezi pe drumul bun.

Iar la sfarsit, in cateva saptamani vei-fi-ca-si-uitat pe tema asta. Postarea lui Cristi se va pierde undeva in negura facebookului, tu vei ramane cu articolul de scuze, oamenii o sa uite si o sa isi aminteasca poate-poate ca ai scris tu odata despre cum Maia Sandu e lesbiana dar a fost o incercare de pamflet nereusita – of, nu la tăți nii dat.

Sau nu. Pentru ca am consemnat si eu aici, si as face eu o gluma cu “ne-om intelege cumva” si cu ” daca ne pui o vorba buna la stii tu cine” dar ma abtin pentru ca nu vreau sa trebuiasca sa imi folosesc singura sfaturile de mai sus.

Serios, gadeste-te la ele, nu de alta dar asa sfaturi costa.

Si nu uitam – citim, iar daca nu suntem siguri trecem prin filtru ( filtrul meu de exemplu e Alex, dar nu ti-l dau, sunt geloasa de felul meu, gaseste-ti altul.) iar daca apasam Post, pai ne asumam.

Sau pur si simplu punem mentiunea  Pamflet la sfarsit, asta scoate din orice rahat.

Demonstrez.

 

Acest text este un pamflet si trebuie tratat ca atare.

Poșta Moldovei – cea mai poștă dintre poște

Toți cei care sunt peste hotarele țării vor da afirmativ din cap dacă îi întrebi a întârziat vreodată Poșta Moldovei. Știu că astăzi pe toți vă preocupă cei 50 și ceva de derbedei care au lipsit din Parlament, dar pe mine mă frământă anume această instituție foarte disfuncțională  de stat.

De când sunt în America, mama îmi trimite câte un pachet cam o dată la 3-4 luni. Fie că am nevoie de medicamente care într-adevăr tratează, fie ea decide că mi-e dor de bomboanele Bucuria, de fiecare dată trebuie să trecem prin Poșta Moldovei. Pentru că nici FedEx, nici UPS, nici TNT, nici măcar Pocitalion Pecikin nu primesc asemenea conținut în pachetele lor.

Poșta Moldovei este o instituție modernă, cu tracking disponibil nu la numărul de telefon al babelor-care-urăsc-curioșii, dar chiar pe siteul ei; și este chiar și în engleză. Anyway, trackingul lor este fix deloc efectiv. De fiecare dată mi-a scris doar: pachet recepționat, pachet trimis. Punct. Amin. Aleluia. Unde e, ce face – nu e treaba lor. Iar sloganul lor scrie frumos și sobru alb pe albastru: Timpul înseamnă bani! Chiar și americanii spun, când îi sun pe ei, că Poșta Moldovei are un sistem defect ce nu le permite ăstora de aici să găsească pachetul.

Acum o lună am cumpărat o carte a bunului meu profesor, mentor, fost șef și prieten, Igor Guzun. Cartea Vinil o puteți cumpăra pe Bestseller.md. După ce am îndeplinit toți pașii și am achitat procedura de livrare + cartea, mi s-a promis că va fi pe loc în 3 săptămâni. Au trecut, evident, mai mult de atât. Precizez, nu e vina site-ului, deși cred că ar fi bine să-și schimbe providerul de servicii poștale.

Azi am decis să verific tracking numberul.

Douăzeci și trei de zile au trecut, iar cartea mea călătorește prin lume. Poșta Moldovei, spasibo. Iar eu aștept.

PS

Pachetele spre Moldova pot fi ușor trimise din Chicago, Philly, NYC și costă doar 4 dolari per kg, care include livrare în md și devămare. Mai comod și rapid ca la Etalea.

Nenorocita aia care-i dă like-uri

Stiti ce-i strica zen-ul oricarei femei? Oricat de frumoasa nu ar fi, oricat de sigura pe sine nu ar fi, nu conteaza – zen-ul ei se duce naibii in momentul in care o femeie, a carui nume nu l-a auzit niciodata, si-a permis sa comenteze la poza barbatului “care-i apartine”, sa comenteze ceva de genul ORICE.

Si aici sa nu ma intelegeti gresit, rar o sa comenteze ceva in fata barbatului pe tema asta, din momentul vederii comentariului se incepe un adeverat razboi al ei cu ea insasi, o sa suspine adanc, o sa-si traga nasul ca in filme si…
Aici o sa detaliez, pe pasi, dramatic –

1 – cur nenorocita naibii
2 – hai sa controlam daca i-a mai dat like-uri pana acum. Uhm, pe 5 noiembrie, si pe 3 august, la poza cu noi doi nenorocita nu a comentat.
3 – nenorocita naibii.
4 – intrat inapoi la el pe profil, selectat see friendship – with – nenorocita naibii : din 2011 se cunosc!! 2011!!! De atunci ii pune like-uri?!
Pasul 5 – nenorocita naibii.

Pas intermediar : ii scrii prietenei cele mai bune:
– ia uite cine i-a comentat lui IUBI la ultima poza, hihihiihihihih
– m? Cine?
– CINEVA CARE VREA SA
MOAAA-RĂĂĂ, ihihihihihihi.

6 – iti iei inima in dinti si intri la ea pe profil. See next photo- see next photo- see next photo.
7 – Razi. Isteric.
Ii trimiti poza si prietenei tale cele mai bune care prin miscari ritmice deja se da cu capul de tastatura, dar iti trimite inapoi un “=)) ahahah, fuuuuu uuu. uu. u.”, si asta pentru caaaaaa — in 99% din cazuri e cam uratica, cam tare uratica, asa ca te calmezi, ba chiar te simti vinovata un pic.
O Doamne, cum ai putut fi atat de rea? Cine e acum ” nenorocita naibii” mm?m?

8 – inca razand de cat de prostuta esti, intri inapoi la el pe profil si ii pui EI like la comentariu. Asta e gestul suprem de mila, trebuie sa ii transmiti ca are toata sustinerea ta in viata, e ok, frumusetea INTERIOARA conteaza, tu crezi in ea si toata povestea asta incerci sa o redai prin faptul ca ii pui like la comentariu, o sa inteleaga ea.

Dupa care te relaxezi si nu te mai comporti ca un rechin flamand, te calmezi si respiri, viata e frumoasa, oare ce faci de mancare astazi?…

* sunet de notificare*

…Oh, iubi a pus o poza noua, vai, uite un comentariu, stai, dar asta cine mai e? Nenorocita naibii…

Acest text mi-as dori sa fie un pamflet, dar va rog sa ma credeti ca nu e. E real. Mai real decat credeti.

Inca mai am semne de la tastatura in frunte.

Acest text nu este valabil daca esti IUBI, daca esti IUBI pai sa stii ca EU SUNT ALTFEL! Am incredere in tine, nu fac munca de FBI si nu blestem toate generatiile fetiscanelor care iti dau comentarii cu inimoare,

nenorocitele naibii.

Ipocrizia

Am salariu de 1800 de lei. Asta dacă am o poziție cât de cât normală. Surorile medicale abia de fac 1200. Mă vezi în toate localurile fițoase. Acele 2 perechi de blugi arată atât de spălăcit, încât încep eu vorba la masă și spun că am fost la second și mi-am luat niște haine vintage.

În buzunar sau în geantă am un iPhone, altfel prietenii mă vor considera sărac. Pentru că sărăcia se măsoară în ceea ce crede lumea și nu în caloriferele reci din apartamentul meu cu o cameră.

Mă miră cum de oamenii încă mai cumpără produse sau haine de la Piața Centrală. Asta deși chiar azi am schimbat două microbuze ca să ajung acolo pentru a-mi cumpăra 10 ouă. Că-s cu 1 leu mai ieftine ca la magazin.

Mănânc pâine cu ceapă și cartofi fierți pentru că altceva nu-mi pot permite. Postez pe facebook și instagram că azi am parte de o cină minimalistă, că m-am săturat de sushi.

Mă dau mare specialist în automobile de lux, postez într-una știri despre noul Maserati și spun că anul acesta modelul e mai ieftin la calitate și putere. Drumul către serviciu mi-e clădit de troleibuze împuțite și microbuze în care nici furnica nu mai are loc.

Ca să merg la nuntă mă împrumut cu 100$ ca măcar să-mi acopăr locul la masă. Mă fotografiez în oglinda din baie și fac check-in la Casa Sărbătorii și neapărat adaug că m-am săturat de monotonia acestor evenimente.

Urăsc refugiații din țările arabe și africane. Seara, când mă întorc de la cele 2 joburi, deschid pașaportul și văd cum statutul expirat al vizei mele nu s-a autoschimbat în unul legal.

Mă dau mare expert în politică. O dată la patru ani votez Chirtoacă și PL.

***
Scriu articole pe blog și îi critic pe toți ceilalți sau le dau sfaturi de om pățit și înțelept. Iar adevărul e că nimănui, niciodată nu i-am provocat gânduri și idei referitor la starea actuală a vieții lor. Toate aceste lucruri înșirate mai sus le-am făcut și eu. Poate chiar în continuare, deși cu mare frustrare, le fac. Îmi cer iertare pentru ipocrizia de care dau dovadă.

Daca trimiti Na h*ui, asuma-ti.

Nu face asta. Nu.
Stii de ce? Pentru ca s-ar putea sa trebuiasca sa raspunzi pentru cuvintele tale. Tii la cuvintele pe care le rostesti? Te gandesti de doua ori inainte sa zici ceva? Ai o reputatie, o constiinta, un nume?

Raspunde-mi la aceasta intrebare, te rog sa imi raspunzi, de fapt – nu, raspunde-ti singur la aceasta intrebare, cand trimiti pe cineva na hui, raspunzi si iti asumi ceea ce zici? Pentru ca de zis e usor, iata de sustinut si de indeplinit e un pic mai greu.

Te rog sa iti cantaresti cuvintele data viitoare, sa gandesti in perspectiva, sa analizezi si sa nu te lasi coplesit de emotii.

Și stii de ce?

Pentru ca un bilet cu destinatia Na Hui costa cam cat 10 salarii din Moldova.
Eu desigur ca nu ma opun, nu ca as vrea sa vad China in mod special, mai ales zona aia, dar daca tot propui…

Sau, am o idee mai buna.
Mexic suna mai frumos, palmieri, soare, baieti bronzati cu patratele, hai, trimite-ma daca tot ai gura mare. Merg sa imi fac bagajul.

In alta ordine de idei, cand am subliniat astazi cat de tare IUBESC Air Moldova si cat de suav este faptul ca servesc Croissante 7days ca mancare la bord, am fost intrebata daca am zburat cu business class.
Se pare ca acum servesc chifle Bucuria.
#sustinemEconomiaTarii

Compania Air Moldova va saluta la bordul avionului cu destinatia Na Hui, va rugam sa va cuplati centurile de siguranta, va uram un zbor placut.

Am venit în America. Prima zi

Prima zi în America… 18 august 2014.

Nu prea mă ştiu ca fiind omul care să-şi planifice viaţa. Şi conform unui studiu recent, dacă nu voi începe să fac asta în curând, am şanse mari să ajung în cei 97% dintre noi – oameni care nu vor fi de succes. Sună promiţător. La asta mai am de lucrat.

Aşadar, n-am visat niciodată că voi ajunge în America, deşi când eram mic le promiteam celor de-acasă că le voi cumpăra Jeep (mintea moldoveanului) şi casă cu două etaje (mintea moldoveanului la pătrat). Au trecut anii şi gândurile, visurile îmi zburau în altă parte. Mai ales când mai intervenea şi dragostea, acestea se amestecau într-un mare shaker şi nu mai înţelegeam unde e fruct şi unde e legumă. Anul trecut a apărut o oportunitate: acum ori când vei ajunge milionar. Cum şansele de a fi milionar (vezi mai sus) sunt minime, am decis că amu-i amu. Mi-am făcut bagajele şi-am rupt-o din gară. Şi-apoi, cum spune o prietenă bună de-a mea, dacă lumea a venit aici cu 1 dolar şi au ajuns milionari, atunci eu cu ai mei 100 precis sunt bogat.

Fără mari închipuiri, fără a strânge un ban grămadă, am tras o fugă la ambasadă şi în câteva luni m-am pomenit în ţara unde totul e posibil.

Aterizat pe aeroportul din New York (John F. Kennedy) mi-am zis: Am ajuns în America. Bun, şi-acum ce fac?

Când mi-am dat seama că totul în jurul meu e, de fapt, real, m-a apucat panica. Nu ştiu pe nimeni. N-am niciun număr de telefon. Nici măcar nu am un vis bine determinat. Unde dracu’ m-am pornit?

Prostesc moment, nu-i aşa? Să vii aşa nitam nisam într-o ţară străină şi pe loc să trebi întrebi încotro s-o iei. Anume atunci mi-am amintit de mama, care mă trăgea de mânecă şi spunea:

– Măi, băiete măi, gândeşte-te bine ce faci şi unde te duci.

Iar eu stăteam aşa dârz şi breaz în faţa ei, cu spatele drept şi încrezut în sine şi-i răspundeam că totul e planificat şi că viaţa-mi va merge strună. Orgoliul. Dorinţa nesecată de a părea un mare erou. Naivitatea tinerească…

Aşadar, voi scrie pentru tine, cel-care-nu-se-află-în-sua despre cum ţi se schimbă crezul, ideile şi modul de viaţă din secunda în care păşeşti pe pământul American. Şi crede-mă, sunt o groază de chestii.

Te invit cu mare drag să comentezi la acest articol fie imediat în căsuţa dedesubtul textului, fie pe pagina noastră de Facebook (apasă pe cuvântul Facebook).

Iar pentru că viaţa să pară mai frumoasă, te invit să urmăreşti acest trailer la un nou blockbuster indian.

Mai am un singur dor – Moldova.

Mi-a fost atât de greu să plec din Moldova…

Problemele, guvernele, cayennele le-am lăsat fără nicio remuşcare. Chiar mi-a stat mai bine să ştiu că aceste poveri nu le voi mai avea în bagajele mele. Cum spunea azi Nata sau Doina câteva zile în urmă, până la urmă nu ei reprezintă Moldova din interiorul nostru. Nu merită ţărişoara asta să i se spună vorbe urâte din cauza unor derbedei.

Fiind la peste 10 mii de km distanţă, cu siguranţă vei crede că n-am de ce să mă înşir cu ideile mele de trădător de patrie. Şi am să fiu sincer: încă nu ştiu care este patria mea, dar cu siguranţă Moldova este marele meu amor. Fie că e vorba de cristalinul lac de la Costeşti-Stânca sau de peisajele parcă rupte din poveşti ale lacului Beleu; de dealul Zghiharea ce veghează voinic deasupra Nisporeniului sau apusul magic de la Molovata – orice hectar de pământ parcă are ce să-ţi povestească. Mă rog, aşa s-a întâmplat că folclorul nostru e mai mult bazat pe acceptarea morţii, decât pe răzbunarea duşmanilor, dar nu noi ne-am ales felul de a fi.

Uneori, când nu mă vede şi aude nimeni, deschid youtube şi caut piese ale trupei de jazz Trigon, dansuri ale ansamblului Joc sau solo-uri de vioară ale lui Nicolae Botgros. Alteori am norocul şi ocazia de a le arăta americanilor, care admiră imaginile şi sunetul ca nişte copii vrăjiţi de magicieni. De ce? Da’ nu contează motivul, important e că pentru ei Moldova e ca Disneyland pentru noi – ceva departe, unic şi cu multe mistere.

Recunosc, nu sunt poate cel mai bun cetăţean al acestei ţări. Poate pentru că am crescut în perioade când lumea îşi tot schimba vectorii, liderii şi culorile, iar noi, generaţia de până la Independenţă am ajuns una confuză. Poate pentru că sunt încă prea imatur şi rebel ca să accept anumite compromisuri. Sentimentul de duioşie faţă de Moldova nu-l voi pierde, însă, niciodată. Şi când o să am copii care vor fi americani sau chilieni sau japonezi, o să le povestesc despre Moldova aşa cum unii părinţi o fac despre Peter Pan şi Alba ca Zăpada.

La mulţi ani, Moldova!

Salut,

Îţi scriu urmărind răsăritul soarelui deasupra grandiosului Seattle. Da, oraşul unde a apărut Nirvana, oraşul celor care nu dorm. Eu, adică El, împreună cu Ea, am decis să pornim un proiect. Să scriem. Mai ales eu, pentru că simţeam cum încetişor devin paralizat fără litere, fără imagini, fără  creaţie.

Nu întreba cine este Ea, nici de unde a venit această idee cu un personaj incognito. Adevărul e că ambii trebuia să rămânem anonimi, dar adresa .eu nu permite acest lucru.

Gurdila v svoyom repertuare.

Cai verzi pe pereţi a apărut într-o criză de idei, după două săptămâni de stors creierii. Unele istorii vor fi adevărate, altele modificate pentru interesul şi securitatea celor menţionaţi. Eu voi fi acel romantic incurabil, Ea… aşa cum e o femeie deşteaptă.

Eu voi scrie cu diacritice, Ea uneori fără. Eu o să încerc să descriu imagini frumoase, Ea pe cele adevărate. Mă rog, sper că ai înţeles.

Te rog numai să ai răbdare, să fii înţelegător cu noi şi să ne dai şansa de a deveni lectura ta la o cafea dimineaţa sau seara înainte de culcare.                                                                                                   M-ar face foarte fericit să ştiu că o parte din procrastinarea ta o petreci anume cu ceea ce scriem noi.