Ghidul protestatarului

Pot spune că sunt protestatar cu experiență. Desigur, am mult până la Anatol Mătăsaru, Oleg Brega sau băieții din Hyde Park (sper că-i ții minte), însă de la 12 ani am experiența primelor proteste. Eram elev la Spiru Haret și am ieșit să luptăm împotriva comuniștilor. Peste câțiva ani am ieșit să-l căutăm pe Cubreacov și să cerem Victorii, ca să fim trădați de Roșca sau Iuda versiunea 1.0. În 2009 mi-am scos liceul în PMAN, iar în 2013 am ieșit să apăr drepturile televiziunii la care lucram. Cu alte cuvinte, un CV de protestatar este.

Așadar, ne-am gândit cu Ea să lansăm un ghid al protestatarului. Nu vrem să te lași provocat, la fel cum nu vrem să plătim din nou un evroremont la parlament.

  1. Dacă tot te-ai pornit la protest, încearcă să nu mergi singur. Fii atent la oamenii din jur, caută-i pe cei suspecți și dacă poți, raportează-i. Dacă prietenii tăi devin agresivi, trage-i de mânecă și nu le da voie să se lase manipulați.
  2. Nu ieși în față. De obicei acolo curge primul sânge, lovesc primele bâte și zboară primele pietre.
  3. Polițistul nu e dușmanul tău. El e cel care stă între tine și distrugeri, poate chiar omucideri. El tot are familie, prieteni și e de partea ta. Însă ordinele nu se discută. Dacă ai cu tine o sticlă cu apă, fii bun și servește-i. Mâncare? Crede-mă, și lor le este foame.
  4. Fă-le loc jurnaliștilor. În timp ce tu îți satisfaci setea de revoltă, acești oameni trebuie să reușească să fie în zece locuri în același timp, ca atunci când tu ajungi acasă să poți privi liniști știrile.
  5. Nu lăsa gunoi din urma ta. Pe urmă tot tu o să dai vina pe Chirtoacă și pe serviciile de autosalubritate că nu-și fac treaba. Plus, în cazul în care cazi, sunt singur că n-ai vrea să te lovești de vreo sticlă spartă, nu-i așa?
  6. Afară este frig. Îmbracă-te bine, ia-ți niște ceai și câte ceva pentru primul ajutor. Având în vedere agresivitatea protestatarilor, s-ar putea să ai tu sau oricine altcineva nevoie de ea.
  7. Dacă vezi vreun politician care fuge, nu sări cu pumnii la el. Mai bine fii tu cel deștept și nu le permite altora să dea în el. Nu uita că asta poate fi o provocare și tot pe tine te așteaptă un 2-3 anișori de pușcărie.

Nu te pierde în mulțime, nu merge niciodată împotriva mulțimii pentru a nu fi calcat la propriu în picioare, pastrează contactul vizual pentru a micșora pericolul de a fi agresat în caz de ambuscadă. Aici câteva reguli pe care trebuie sa le știi.

Si în încheiere intervin eu, adica Ea, si vă spun din suflet să vă gândiți de două ori la faptul că acasă aveți o mamă, ca baieții in negru care par să protejeze interese străine – au și ei o mamă acasă. Nu ne putem întoarce împotriva oamenilor noștri, nu trebuie să dăm cu pietre, am vazut polițiști cu lacrimi în ochi ieri, trebuie să ne protejăm reciproc – în nici un caz să nu credem că e fiecare  pentru el.

Și vă rog, din suflet vă rog să nu uitați de Euro Maidan, de Ucraina, de câte vieți au fost pierdute acolo. Nu trebuie să dăm șansa nimănui să ne catalogheze drept provocatori, instigatori, agresivi sau oameni ce pun în pericol securitatea și siguranța țării. Suntem mulți și de data asta suntem toți pentru aceeași cauză. Pașnic este cuvântul cheie.

Și încă ceva, scrieți publicațiilor, mai ales voi cei ce sunteți plecați, scrieți, trimiteți poze presei internaționale, cat mai mulți, cât mai multe, numai ridicând o alarmă la nivel internațional măcar din punct de vedere mediatic – vom putea face ceva.

 

Semnat, Ea și El.

Am venit în America. Prima zi

Prima zi în America… 18 august 2014.

Nu prea mă ştiu ca fiind omul care să-şi planifice viaţa. Şi conform unui studiu recent, dacă nu voi începe să fac asta în curând, am şanse mari să ajung în cei 97% dintre noi – oameni care nu vor fi de succes. Sună promiţător. La asta mai am de lucrat.

Aşadar, n-am visat niciodată că voi ajunge în America, deşi când eram mic le promiteam celor de-acasă că le voi cumpăra Jeep (mintea moldoveanului) şi casă cu două etaje (mintea moldoveanului la pătrat). Au trecut anii şi gândurile, visurile îmi zburau în altă parte. Mai ales când mai intervenea şi dragostea, acestea se amestecau într-un mare shaker şi nu mai înţelegeam unde e fruct şi unde e legumă. Anul trecut a apărut o oportunitate: acum ori când vei ajunge milionar. Cum şansele de a fi milionar (vezi mai sus) sunt minime, am decis că amu-i amu. Mi-am făcut bagajele şi-am rupt-o din gară. Şi-apoi, cum spune o prietenă bună de-a mea, dacă lumea a venit aici cu 1 dolar şi au ajuns milionari, atunci eu cu ai mei 100 precis sunt bogat.

Fără mari închipuiri, fără a strânge un ban grămadă, am tras o fugă la ambasadă şi în câteva luni m-am pomenit în ţara unde totul e posibil.

Aterizat pe aeroportul din New York (John F. Kennedy) mi-am zis: Am ajuns în America. Bun, şi-acum ce fac?

Când mi-am dat seama că totul în jurul meu e, de fapt, real, m-a apucat panica. Nu ştiu pe nimeni. N-am niciun număr de telefon. Nici măcar nu am un vis bine determinat. Unde dracu’ m-am pornit?

Prostesc moment, nu-i aşa? Să vii aşa nitam nisam într-o ţară străină şi pe loc să trebi întrebi încotro s-o iei. Anume atunci mi-am amintit de mama, care mă trăgea de mânecă şi spunea:

– Măi, băiete măi, gândeşte-te bine ce faci şi unde te duci.

Iar eu stăteam aşa dârz şi breaz în faţa ei, cu spatele drept şi încrezut în sine şi-i răspundeam că totul e planificat şi că viaţa-mi va merge strună. Orgoliul. Dorinţa nesecată de a părea un mare erou. Naivitatea tinerească…

Aşadar, voi scrie pentru tine, cel-care-nu-se-află-în-sua despre cum ţi se schimbă crezul, ideile şi modul de viaţă din secunda în care păşeşti pe pământul American. Şi crede-mă, sunt o groază de chestii.

Te invit cu mare drag să comentezi la acest articol fie imediat în căsuţa dedesubtul textului, fie pe pagina noastră de Facebook (apasă pe cuvântul Facebook).

Iar pentru că viaţa să pară mai frumoasă, te invit să urmăreşti acest trailer la un nou blockbuster indian.

Mai am un singur dor – Moldova.

Mi-a fost atât de greu să plec din Moldova…

Problemele, guvernele, cayennele le-am lăsat fără nicio remuşcare. Chiar mi-a stat mai bine să ştiu că aceste poveri nu le voi mai avea în bagajele mele. Cum spunea azi Nata sau Doina câteva zile în urmă, până la urmă nu ei reprezintă Moldova din interiorul nostru. Nu merită ţărişoara asta să i se spună vorbe urâte din cauza unor derbedei.

Fiind la peste 10 mii de km distanţă, cu siguranţă vei crede că n-am de ce să mă înşir cu ideile mele de trădător de patrie. Şi am să fiu sincer: încă nu ştiu care este patria mea, dar cu siguranţă Moldova este marele meu amor. Fie că e vorba de cristalinul lac de la Costeşti-Stânca sau de peisajele parcă rupte din poveşti ale lacului Beleu; de dealul Zghiharea ce veghează voinic deasupra Nisporeniului sau apusul magic de la Molovata – orice hectar de pământ parcă are ce să-ţi povestească. Mă rog, aşa s-a întâmplat că folclorul nostru e mai mult bazat pe acceptarea morţii, decât pe răzbunarea duşmanilor, dar nu noi ne-am ales felul de a fi.

Uneori, când nu mă vede şi aude nimeni, deschid youtube şi caut piese ale trupei de jazz Trigon, dansuri ale ansamblului Joc sau solo-uri de vioară ale lui Nicolae Botgros. Alteori am norocul şi ocazia de a le arăta americanilor, care admiră imaginile şi sunetul ca nişte copii vrăjiţi de magicieni. De ce? Da’ nu contează motivul, important e că pentru ei Moldova e ca Disneyland pentru noi – ceva departe, unic şi cu multe mistere.

Recunosc, nu sunt poate cel mai bun cetăţean al acestei ţări. Poate pentru că am crescut în perioade când lumea îşi tot schimba vectorii, liderii şi culorile, iar noi, generaţia de până la Independenţă am ajuns una confuză. Poate pentru că sunt încă prea imatur şi rebel ca să accept anumite compromisuri. Sentimentul de duioşie faţă de Moldova nu-l voi pierde, însă, niciodată. Şi când o să am copii care vor fi americani sau chilieni sau japonezi, o să le povestesc despre Moldova aşa cum unii părinţi o fac despre Peter Pan şi Alba ca Zăpada.

La mulţi ani, Moldova!